Boko HARAM şi Noua Energie
Da, dragilor, după ultimul Editorial (al 8-lea) cu multă energie şi informaţie abundentă, acum poate că este VREMEA PRACTICII, într-un fel sau
altul.
Una din cele mai puternice metode de a lucra
şi de a ne implica în mod real în ajutorul
către Mama Pământ şi Umanitate, în general, este acel aspect pe care deja
l-am transmis de zeci de ori: LUCRUL CU
LUMINA, prin MEDITAŢIE.
Aceasta o putem face în confortul
„cămăruţei” noastre, ajutaţi şi de eventuala ghidare (tipul de meditaţie
„ghidată”, pe care o vom prezenta şi pe blog, pentru cei doritori), verbală şi
muzicală, sau poate fără nicio ghidare exterioară, ci doar cu cea
din „Adâncul Inimii” (acolo unde
Copilul Interior se joacă, precum în videoclipul tocmai postat)...
Însă, în acelaşi timp, descoperim că, pe zi
ce trece, „distanţele” dintre noi şi „marile drame” care se petrec la suprafaţa
Pământului, în diverse zone, se scurtează tot mai mult. Datorită Internetului
şi chiar a mass-media oficiale, informaţiile despre „masacre” şi drame cumplite
care au loc în aceste zile în diferite locuri de pe Pământ parcă nu mai sunt atât de depărtate, ca dintr-un film, ci parcă au
loc „în cartierul vecin”...
Bine, luăm la cunoştinţă şi apoi acţionăm,
direcţionând Lumina către aceste zone, aflate în suferinţă.
Însă, dincolo de acest aspect „subtil” şi
„general”, iată că apar tot mai multe instrumente de acţiune şi intervenţie directă a fiecăruia din
noi, chiar şi în aceste zone zise „de conflict”, prin tot felul de metode care
fac apel la „puţinul fiecăruia” dar care, adunat, poate face o diferenţă fulminantă.
Detaliile acestui aspect le veţi putea
studia în articolul Luizei Vasiliu
din „DilemaBlog”, care expune, cu
această ocazie, şi problematica acestor „des-creieraţi” numiţi „Boko Haram” (şi de care am amintit deja în ultimul Editorial).
Acum, eu nu vă solicit ceva anume, nici ca
să luaţi „musai de exemplu” acest mod de acţiune al Luizei, însă rămâne de
meditat...
Pentru cei cu minime posibilităţi materiale
(la nivel de zeci de euro, nu
mai mult), există posibilitatea de „a face o diferenţă”, de a oferi „o
mână de ajutor” concret şi la obiect, cuiva de pe Planetă, care, peste câteva luni sau ani, poate face o
diferenţă fantastică.
Iar dacă simţiţi un puternic imbold interior
de a ajuta pe cineva anume, căruia abia i-aţi zărit fotografia pe Internet,
poate că acesta este şi un soi de „reglaj karmic” între fiinţe care, iată, au
fost aduse împreună cu ajutorul Internetului şi al organizaţiilor umanitare...
Şi, înainte de a încheia micul meu îndemn şi
a expune scurta poveste a Luizei, în această Categorie a „Noii Energii”, vă re-amintesc că încă există, şi în
România, numeroase locuri, situaţii şi fiinţe care solicită ajutorul nostru
„modest”, de 10-20 de euro lunar şi care,
adunaţi, pot face o „diferenţă fantastică” – precum câinii din Centrul de
Ecarisaj al Braşovului sau urşii din Rezervaţia specială de la Zărneşti, cu
toţii „adoptaţi” de către oameni cu inimă şi care, pentru aceşti 10-20 de euro
lunar, au condiţii de supravieţuire decentă în locaţiile respective.
(Cât despre copiii din România „aflaţi în nevoi”, deşi s-au făcut foarte multe
lucruri frumoase în ultimii ani, încă mai este loc de ajutor şi susţinere.
O simplă căutare pe Internet vă va oferi
suficiente „oportunităţi” de ajutor în acest sens, către fiinţe aflate la
distanţe atât de apropiate de noi – uneori doar zeci de kilometri – încât ne
vom „minuna” de cât de aproape eram de aceste „alte universuri”...)
Şi, dacă vom compara aceste sume cu cei 30 de euro necesari unui copil pentru a
creşte decent într-un colţ de lume, de a deveni un adult educat şi poate
îndreptat către Lumină, atunci eu cred că acum, mai mult ca niciodată, ESTE VREMEA SĂ ACŢIONĂM, dovedind(u-ne)
că putem face o diferenţă nu doar din confortul camerei (în Meditaţie sau lecturi interesante), ci şi prin intervenţie directă care, încă
odată, poate face o diferenţă atât de
mică acum, însă una uriaşă peste câţiva ani...
Aceasta nu este un „îndemn hei-rup-ist”, ci
o sugestie la „meditaţie” – un alt tip
de MEDITAŢIE, una care să ne ofere un alt sens şi rost al nostru pe acest
Pământ, în deja prezenta NOUA ENERGIE...
Aşadar :
Luiza
Vasiliu („DilemaBlog”)
Ce se
întâmplă în NIGERIA
– 18 ianuarie 2015 –
În
2009, am adoptat o fată din Nigeria.
De fapt, am fost sponsorul ei de la distanță, timp de un an.
Eram în Franța, aveam o bursă destul de
mare și m-am gândit c-aș putea să fac și altceva cu banii decât să
merg la concerte sau să-mi iau cărți și
pantofi.
Așa că, într-o seară,
am căutat o organizație care să preia donația mea și-am găsit savethechildren.org.
Am citit niște statistici despre
accesul la educație al copiilor din
Africa (de pildă, aproape jumătate dintre copiii cu vârste între 6 și 11 ani din Nigeria nu
merg la școală ; situația e și mai rea pentru fete),
despre lipsa surselor de apă potabilă și despre nesfârșitele războaie civile.
Pe site erau mini-portretele mai multor
copii care aveau nevoie de ajutor, le-am citit conștiincioasă pe toate și am decis să sponsorizez o fată de 14 ani din NIGERIA, pe care
îmi aduc aminte c-o chema CHEMARLAYA, că îi plăceau mult cărțile de povești și știa să deseneze foarte
bine.
Pentru vreo
30 de euro pe lună (N.MY.: Aproximativ 135 lei),
Chemarlaya putea să meargă la şcoală, să mănânce trei mese pe zi, să aibă haine
curate.
Într-o zi, m-am trezit cu un plic cu ștampilă de Nigeria (exact
ca-n „About Schmidt”
al lui Alexander Payne, doar că în film Jack Nicholson primeşte un plic din
Tanzania) : Chemarlaya îmi trimitea
o scrisoare în care-mi mulțumea că o ajut și mă ruga să-i promit c-o să vin în Nigeria ca s-o cunosc.
Strecurase în plic și-un desen, cu noi două ținându-ne de mână și, în spatele nostru, un pâlc
de girafe vesele.
I-am răspuns că-mi doresc mult de tot să vin
în Nigeria și că de-abia aștept să ne vedem în carne și oase.
La câteva luni după, anul în Franța s-a terminat și m-am întors o vreme
acasă, la Iași, ca să-mi dau
seama ce vreau să fac cu viața mea mai departe.
Până am luat primul salariu, a mai trecut
jumătate de an, și din el nu-mi
puteam plăti nici măcar o chirie în București. De susținut un copil din Africa,
nici nu mai putea fi vorba.
Anul trecut (2014), când gruparea extremistă
Boko Haram a răpit 200 de fete din
Nigeria, m-am gândit la Chemarlaya. A reușit până la urmă să termine școala? S-a înscris la o
facultate sau s-a mutat în vreun oraș mai mare și s-a angajat undeva?
Mi-am dat seama că 2009, anul în care am
primit scrisoarea de la ea, e și anul în care Boko
Haram s-a radicalizat, transformându-se dintr-o grupare care milita
împotriva statului corupt, a abuzurilor poliției și a educației vestice (Boko Haram înseamnă „Educația occidentală este
un păcat”;
Muhammad Yusuf, fondatorul B.H., declara pentru BBC : „Stilul actual de educație occidentală e plin de probleme care intră în
conflict cu ceea ce crede Islamul. Cum ar fi ploaia. Noi credem că e creația lui Dumnezeu, și nu o evaporare
provocată de soare, care se condensează și devine ploaie.”) într-o grupare teroristă
care a comis 164 de atentate și a ucis 935 de
oameni între 2009 și începutul lui 2012.
Apoi, într-un
singur an, 2014, numărul victimelor Boko Haram s-a ridicat la 10.000.
De la 1 ianuarie (2015) și pînă acum, Boko Haram au
devenit coșmarul Nigeriei : folosesc femeile și copiii ca bombe
umane care aruncă în aer piețe întregi, rad orașe de pe fața pământului, totul ca să
destabilizeze țara înaintea
alegerilor prezidențiale
de peste cinci luni.
Masacrul din oraşul Baga s-a soldat cu 2.000
de victime, în mare parte femei, bătrâni și copii care n-au putut fugi din calea teroriștilor. Mărturiile supraviețuitorilor sunt înfiorătoare : o femeie ucisă
în timp ce năștea, fugari călcând
pe cadavre pe o distanță
de cinci kilometri de la casa lor arsă din temelii și până la următorul oraș devastat...
Mă gândesc la Chemarlaya. E sora unui
luptător Boko Haram? E fiica unei familii ucise de Boko Haram? E unul dintre cei un milion și jumătate de
nigerieni care au fugit din țară? Are un iubit? Iese la film cu prietenii? Mai trăiește?
Mă gândesc la Chemarlaya și la toți oamenii care sunt atât de
departe de noi, încât ni se pare uneori că nici măcar nu există.
Dar ei
există, și unul
dintre puținele lucruri pe care putem să le facem e să știm ce li se întâmplă.
Nu am altă încheiere la textul ăsta decît un film scurt în care Peter Singer ne spune cum putem micşora distanțele dintre noi și ceilalți.
Nu e deloc complicat, și s-ar putea să salvăm și niște vieți între timp :
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu