Mesaj de la SANANDA prin Sean BRADLEY : Povestea Vieţii lui ISUS-SANANDA – PARTEA a 7-a (23 august 2004).

Mesaj de la SANANDA

prin Sean BRADLEY

Povestea Vieţii

lui

ISUS-SANANDA

(Traducere de Graţia)

– 23 august 2004 –

PARTEA a 7-a

(continuare din Partea a 6-a)

În acea noapte eu am vorbit cu apostolii mei care încă se mai străduiau cu înţelesul adevărat al mesajului şi misiunii mele. Unii dintre ei încă mai credeau că eu eram Mesia şi că la un moment dat voi avea dreptul la tronul lui David.

Nici pentru apostolii mei, într-adevăr, nu a fost posibil să înţeleagă de ce am mers în Ierusalim, ştiind că voi fi arestat. Şi ei nu au putut înţelege de ce să mă deschid la sacrificarea vieţii mele.

Cum aş fi putut eu să le cer ca ei să înţeleagă, ceea ce foarte puţini astăzi, înţeleg : La un moment dat eu am ştiut că doar învăţăturile mele nu vor fi suficiente. Am ştiut că miracolele nu vor fi suficiente.

Am ştiut că marele exemplu al iertării şi puterea Tatălui/Mamei trebuiau manifestate. Am ştiut că o profundă demonstraţie a puterii şi iubirii era necesară.

În acea noapte, Iuda s-a furişat afară de lângă fraţii lui, a mers la preoţii Ierusalimului şi m-a oferit lor ca să fiu capturat.

De ce a făcut acest lucru Iuda ?

Aşa cum a fost cu toţii care au participat în misiunea mea, a fost un acord pe partea cealaltă a voalului, ca fiecare să joace rolul pe care l-au preluat pe Pământ.

Iuda a ales un rol dificil.

A fost trădarea mea predestinată ? Nimic nu este predestinat, surorile şi fraţii mei ! Voinţa liberă totdeauna împărtăşeşte scena. Dar odată ce alegerile sunt făcute, atunci drumurile sunt preluate şi de la care de multe ori este greu să dai înapoi. Şi aşa destinul este împlinit.

Dar dacă Iuda nu m-ar fi trădat, atunci un alt drum m-ar fi dus la moartea mea.

Este posibil ca cei din compania mea să fi continuat, să fi înflorit şi eu aş fi putut să mor în patul meu ca un om bătrân ? Poate chiar înconjurat de soţie şi copii ? Da.

De fapt, există o lume în Mintea lui Dumnezeu, unde exact acest drum a fost ales. Dar în scurt timp a fost destul de clar, că acel drum nu era să fie cel ales.

Şi aşa, eu a trebuit să fiu trădat. Iuda, zelotul, devenise frustrat şi nemulţumit de mesajul meu. El vroia acum o schimbare. O schimbare politică.

Când eu nu m-am proclamat Mesia în Ierusalim, acest lucru a fost prea mult pentru el. El a făcut alegerea să o ia pe un alt drum, un drum pe care chiar nici el nu ştia unde o să-l ducă.

Joi, înainte de Paştele Evreiesc, eu i-am informat pe apostoli că vom avea Cina Paştelui în acea seară, în loc de Vineri, aşa cum era datina. Eu nu le-am spus că ştiam că voi fi arestat Vineri.

Ne-a fost oferită camera de sus a casei părinteşti a lui Ion Marcu.

Nu ni s-a servit miel. Deşi, la diferite ocazii, eu am mâncat carne, căci acest lucru a servit scopului meu, acum eu nu am dat binecuvântarea pentru tăierea mielului.

Atmosfera a fost sobră, aerul a fost greu. Liniştea a fost adâncă.

Eu am încercat să-i înveselesc pe prietenii mei, prin reamintirea aventurilor pe care le-am împărtăşit împreună, durerea şi bucuria şi strădaniile, râsetul, cântecul şi dansul, pe care le-am împărtăşit. Acest lucru a servit la uşurarea încărcăturii lor, în mod considerabil.

VINUL a fost servit. Am ridicat paharul meu : „Când beţi acest pahar de vin, beţi-l în amintirea mea. Acesta curge prin Unicul Spirit, ce ne leagă pe toţi.”

Apoi PÂINEA a fost ruptă : „Când mâncaţi această pâine, aceasta este Pâinea Vieţii. Mâncaţi cu recunoştinţă faţă de Unicul Dumnezeu, pentru tot ce aţi primit în această lume materială.”

După aceea, eu am umplut un lighean cu apă, m-am pregătit să spăl picioarele apostolilor mei şi toţi erau şocaţi.

La început ei au refuzat, dar eu i-am liniştit : „Fraţii mei, noi am trecut prin prea multe împreună. Eu v-am observat în toţi aceşti trei ani, v-am iubit mult şi v-am admirat pe fiecare dintre voi. Şi fiecare dintre voi, în felul lui, aţi încercat să fiţi de partea mea dreaptă şi v-aţi întrebat unde o să fiţi plasaţi în regatul ce va să vină. V-aţi întrebat de răsplata ce vă aştepta, slujindu-mă pe mine ?”

Eu m-am mutat lângă un apostol, i-am spălat picioarele şi am continuat să vorbesc : „Dragii mei, toţi suntem egali în Regatul lui Dumnezeu. Fiecare îl serveşte pe celălalt cu bucurie.”

Când am terminat, am spus :

„Dacă veţi continua să predaţi învăţăturile mele, va trebui să eliberaţi ce vă ţine de lumea materială : Onoraţi-o pe aceasta, celebraţi-o pe aceasta, dar nu lăsaţi ca aceasta să vă domine pe voi, pentru că totul este o mare iluzie, care vă reţine de la Marele Adevăr.

Aveţi încredere În Acel Unu Care M-a Trimis pe Mine să am grijă de nevoile voastre !

Aveţi încredere. Fiţi un exemplu al acelei încrederi, ce va fi testat în zilele ce vor urma !

Slujiţi-vă cu bucurie, unul pe altul ! Slujiţi cu o inimă plină şi o mână deschisă !

Şi eu voi fi lângă voi. Întotdeauna. Dragii mei, eu vă promit acest lucru !”

Eu apoi m-am întors spre Iuda şi i-am spus : „Ce trebuie să faci, fă repede.”

Eu l-am alungat pe Iuda de la masă, el a fugit afară şi toţi ceilalţi s-au înspăimântat. Aceştia erau oameni buni, unii mai confuzi decât alţii privitor la viaţa lor, alţii poate puţin pierduţi.

Fiecare dintre ei s-a bucurat de prezenţa mea, fără să ştie ce urma sa vină. Fiecare dintre ei s-au sacrificat – precum au făcut nevestele şi familiile lor – pentru ceva ce nu a fost văzut sau auzit până atunci.

Ei s-au îndoit. Ei s-au întrebat. Ei de multe ori au fost furioşi. Fiecare dintre ei posedau puteri minunate şi slăbiciuni umane.

Dar fiecare, în felul lui, avea o încredere profundă.

Ei s-au temut pentru mine. Ei s-au gândit să mă protejeze. Ei m-au iubit. Şi după moartea mea, ei au plâns după mine.

La reîntoarcerea mea, din nou le-a fost frică, apoi ei s-au înveselit.

După aceea, fiecare dintre ei, pe cont propriu, au mers şi au oferit învăţăturile mele, celor care nu aveau încredere şi care aveau ură în ei şi apostolii au fost supuşi umilinţei şi ridiculizării. Dar ei, în acelaşi timp, au atins multe suflete cu speranţă.

Şi ei au făcut acest lucru cu bucurie şi fără niciun interes. Şi mult mai mulţi decât pot număra eu aici, au murit de moarte brutală, în mâinile altora.

Da, ei m-au iubit mult. Eu i-am iubit profund.

Reîntorcându-se la tabăra din Getsimani, apostolii au mai discutat evenimentul din acea seară, în special plecarea neaşteptată a lui Iuda şi ultimele cuvinte ce le-am spus lui.

Eu i-am luat pe Ioan, James şi Petru, am plecat într-un loc, unde noi ne-am rugat de multe ori şi eu am plecat de lângă ei ca să fiu cu mine-însumi, atunci când ei adormeau adânc.

Până în această zi,  încă nu sunt sigur de ce i-am luat cu mine, în afara faptului că o tristeţe a coborât peste mine, m-am simţit singur şi aveam nevoie de tovărăşie.

Cu toate că drumul meu a fost clar şi decizia mea a fost hotărâtoare, eu încă nu privisem înainte, la ceea ce era aşternut pentru mine.

Să fii spirit în carne este un dar măreţ şi o sarcină dificilă. Bogăţia vieţii este găsită în împărtăşirea reciprocă a bucuriei şi tristeţii şi eu nu eram imun faţă de suferinţele inimii.

Eu am plecat de unul singur ca să cer călăuzire şi m-am găsit copleşit cu emoţii pentru tot ce s-a întâmplat şi ce mă aşteaptă.

Eu am simţit povara lumii peste mine şi povara mea, de asemenea, poveri personale şi întrebări : „Am avut oare succes ? Am plantat destule seminţe ? Oare cineva îşi va aminti de ceea ce am încercat să fac ? Oare totul a fost în zadar ?”

Eu, la fel, am avut momentele mele de neîncredere în Planul Divin. Şi aşa eu am întrebat pe Mama/Tatăl : „Dacă aceasta nu este Voinţa Ta, te rog să iei paharul acesta amar de la mine, înainte de a-l bea. Dacă este o altă cale de a te servi, te rog să-mi spui.”

Am întrebat încă de două ori, când aerul nopţii parfumate susura pe lângă mine, când stelele de deasupra  iluminau întunericul, când pământul cald se odihnea sub mine.

Şi răspunsul m-a liniştit ca o manta confortabilă. Pacea a umplut inima mea şi mi-a liniştit mintea.

Şi eu am pătruns în interiorul meu, ochii mei s-au închis, şi eu am văzut totul. PLANUL. Drumul meu. Rolul pe care-l jucam. Rolul pe care noi toţi l-am jucat.

Eu am văzut veşnicia ce s-a lărgit în faţa mea. Eu am văzut inter-conexiunile subtile şi fine, umbrele iluminate de o lumină strălucitoare, lumina cea mai strălucitoare înnodată cu întunericul. Eu am simţit durerea ce s-a transformat în bucurie şi pace.

Eu am văzut străduinţa transformându-se în echilibru şi în unire. Eu am văzut perfecţiunea imperfectului perfect al creaţiei. Şi după moarte venea naşterea. Şi din întuneric ieşea LUMINA. Şi din nelinişte venea IUBIREA.

Eu m-am trezit. Iuda a venit cu Garda Romană. Ochii noştri s-au întâlnit, ochii lui Iuda erau plinii de frică şi spaimă şi regret şi supărare.

Eu l-am întâlnit cu ochii mei paşnici, când el venea înaintea mea,  şovăitor m-a sărutat pe obraz şi trădarea a fost completă.

El s-a furişat afară, a dispărut în întuneric şi căpitanul a venit în faţa mea şi a spus : „Eşti tu Isus din Nazaret ?” Şi am spus : „Eu sunt omul pe care îl cauţi.”

Sărmanul Iuda, care a luat rolul de trădător, copilul înfricoşat din noi toţi, care se simţea fără putere într-o lumea ce nu înţelegea şi se simţea trădat de acea lume, se critica aspru în zădărnicie şi, prin urmare, a devenit trădătorul Sinelui.

El a plecat să primească răsplata, deja cu gustul amar al victoriei în gura lui, insistând că el nu a făcut-o pentru bani ci pentru o cauză, în care el a crezut foarte mult.

Busola lui morală s-a sfărâmat de stâncile fricii lui, apoi el se împleticea pe străzile întunecoase, mormăind incoerent şi s-a oprit la marginea unei pante.

Aici el s-a spânzurat de un copac veştejit. Cu ultima lui suflare el a cerut iertare. Dacă Iuda ar fi înţeles că iertarea îi era asigurată, dacă el ar fi aflat iubirea din interiorul lui şi de iubirea ce i s-a oferit lui, poate ar fi ales o altă cale.

Iuda era fratele meu – şi în continuare este...

Când plecam însoţit de gardă, Petru şi-a ridicat sabia. Eu l-am oprit cu mâna mea : „Petru, cei care trăiesc folosind sabia, de sabie vor pieri. Crezi tu că aceşti soldaţi au putere asupra mea ? Nu ştii tu că eu pot să chem toate Legiunile Tatălui meu şi pot să fiu eliberat pe loc ? Acest lucru îl fac prin acordul meu liber. Acum, Petru, fă ce trebuie să faci, în mod liber.”

Şi eu am plecat, lacrimile au curs din ochii lui Petru, Petru care m-a trădat de trei ori, înainte de ivirea zorilor.

Eu nu voi spune că nu m-am întristat, din cauză că Petru a ales să-şi împlinească destinul lui, spunând de trei ori că el nu mă cunoştea. Aceşti doisprezece au fost pentru mine mai mult decât fraţi, ei au fost prietenii mei.

Dar dezamăgirea este o altă formă de judecată. Nu era scopul lor de a împlini aşteptările mele.

Scopul lor a fost acela de a face, cum au putut ei mai bine, ca în acel timp să se descopere pe ei înşişi. Scopul lor a fost simplu, de a încerca.

Şi acest lucru, este tot ce se aştepta de la fiecare dintre noi !

Pentru că, dragii mei, căderea nu este numai o opţiune, ea nu este posibilă. Voi toţi vă veţi îndeplini destinele voastre. Voi toţi vă veţi întoarce acasă cu Spiritul vostru satisfăcut. Voi toţi o să fiţi salutaţi în celebrare.

Şi acesta este un mare şi un minunat adevăr.

În acest punct, eu vă rog să mă iertaţi, dar eu aleg să nu intru în nici un detaliu privitor la evenimentele variate ale „proceselor” mele, când am fost dus dintr-un loc în altul, de la judecată la judecată.

O mare parte din voi cunoaşteţi deja realitatea. Acest lucru nu serveşte scopului meu, ca acum să adaug sare la rănile nevindecate despre moartea mea şi despre cei  pe care îi credeţi responsabili.

Din nou, eu spun fiecăruia dintre voi : Evreii nu m-au omorât. Romanii nu m-au omorât. Mulţimea care striga pe stradă nu m-a omorât. Corpul meu a fost distrus de Putere şi de marea ei corupţie. Prin puterea născută din frică. Prin frica născută din neatenţie, din uitarea faptului că voi nu sunteţi singuri. Din uitarea faptului că voi sunteţi iubiţi, dincolo de orice măsură. Din uitarea faptului că nu există moarte, că există doar viaţă.

Şi am un mare regret că ceea ce urmează să vă spun, o să vă cauzeze neplăcere, poate chiar supărare şi aceasta nu este în intenţia mea.

Dar adevărul simplu, prietenii mei, este că eu nu sunt acum un Evreu. Eu nu sunt acum un Creştin.

Eu nu am fost niciodată un Creştin. Aceasta este religia ce s-a născut din inimile şi mintea celorlalţi.

Eu nu accept eticheta ce separă. Eu nu accept diviziuni. Eu nu accept ziduri şi garduri, indiferent de forma pe care o au.

Şi dragii mei, iubite şi dragi surori şi fraţi, eu nu am murit pentru păcatele voastre !

Ceea ce voi numiţi PĂCATE, sunt cele mai mari instrumente, pe care le folosiţi pentru a învăţa şi a creşte, pentru a compara experienţele şi pentru a face alegeri mai bune.

„Păcatele” voastre – strădaniile şi provocările şi slăbiciunile voastre – sunt cele mai mari daruri, pentru că prin aceste experienţe fiicele şi fiii Dumnezeului devin Co-Creatori cu Sursa a Tot Ceea Ce Este !

În acest fel, voi vă revendicaţi dreptul vostru prin naştere.

Şi da, eu am fost judecat pe nedrept şi am fost bătut nejustificat de mâna altora, aşa cum sunteţi şi voi de multe ori de societatea voastră, cultura voastră, moştenirea voastră şi de voi înşivă.

Şi da, eu am sângerat, aşa cum sângeraţi şi voi. Şi da, am simţit durerea înţepăturii, pentru că a fi om înseamnă să simţi durerea.

Da, eu mi-am purtat crucea mea, exact aşa cum o căraţi şi voi pe a voastră, crucea voastră de vinovăţie şi ruşine şi a lipsei stimei de sine şi a fricii. Şi da, ca şi voi, eu am fost ajutat pe drum de străini, care mi-au dat de băut şi care m-au ajutat să car povara mea.

Şi, ca şi voi, eu am ajuns în întunericul sufletului meu, unde am fost răstignit pe iluziile lumii materiale, răstignit alături de alţii pe care nu i-am întâlnit niciodată în viaţă, care au trăit la marginea întunericului, dar care, acum, au fost de partea mea ca egali, ca fraţi, răstigniţi pe iluziile lor proprii.

Eram fiecare dintre noi însetaţi de adevăr, iubire, pace, pe care nu le-am primit de la această lume a iluziilor. Apoi, ca fiecare dintre noi, treptat ne-am întors înlăuntrul nostru, când lumea de dinafară ne abandona, spre regiuni neexplorate ale inimii noastre, unde lumina se iveşte ca şi zorile peste întuneric.

Şi da, noi murim faţă de frica noastră, ca să fim luaţi de pe cruce şi căraţi pe umerii familiei noastre (de suflet) şi prietenilor şi uşor puşi la odihnă.

Şi noi ne odihnim. Şi, în odihna noastră, noi ne predăm  cuiva mai mare ca noi şi eliberăm tot ce credeam că era real.

Şi noi aşteptăm întunericul. Dar acesta nu vine. Din contră, o mare Lumină străpunge norii şi noi suntem încălziţi şi suntem treziţi.

Şi noi vedem – nu raiul închipuit de noi, ci pe noi înşine, aşa cum suntem cu adevărat : Lumină din Lumină, Culoare peste Culoare, Iubire din Iubire !

Noi îmbrăţişăm şi suntem îmbrăţişaţi. Noi cântăm şi ni se cântă. Noi ne uităm la Mintea lui Dumnezeu şi vedem – nu pe Dumnezeu – ci pe noi înşine, reflectaţi, şi noi suntem orbiţi de măreţia noastră.

Mama mea pământeană, Maria, Ruth şi Ioan erau acolo cu mine. M-a întristat faptul că ei erau acolo ca martori. Cât de dureros era pentru o mamă ! O soră. Un frate. Un prieten.

Eu le-am oferit un zâmbet de confort, dar a consola inimile lor, nu era posibil !

Cerul a devenit întunecos, plin de nisip foarte fin ce venea din deşert. Şi s-a făcut o linişte profundă. Întregul Pământ era tăcut datorită suferinţei, nu, în mod simplu, din cauza sosirii morţii mele, ci din cauza oportunităţilor şi posibilităţilor pierdute de omenire, oportunităţi şi posibilităţi care au fost amânate pentru realizări viitoare.

De ce am spus : „TATĂ, de ce m-ai părăsit ?”

Pentru că, chiar şi eu, ca şi voi toţi, trebuia să simt la un anumit punct, profunzimea singurătăţii, noaptea întunecată a sufletului, când fiecare gând întunecat este rechemat şi fiecare frică este înfăţişată.

Este absolvirea finală, prin care fiecare suflet pământean trebuie să treacă, ca să se elibereze pe el însuşi de dependenţa de materie şi de iluzia fricii.

Şi acestui lucru trebuie să-i faci faţă singur.

Dar, de fapt, voi nu sunteţi singuri, cu adevărat. Şi, în curând noaptea se ridică, zorile apar şi îngerii din rai cântă, bucurându-se de reîntoarcerea acasă a unui alt copil al lui Tot Ceea Ce Este.

Permiteţi să vă ofer doar o notă de consolare, referitor la aceste evenimente : Eu nu am suferit deloc !

Eu am învăţat cu mult înainte, să-mi stăpânesc mintea şi corpul meu. Eu puteam să plec la dorinţa mea.

Moartea şi durerea nu erau scopurile mele. Învierea era !

Şi ceea ce vă ofer eu acum, eu ofer cu o bunătate blândă şi nu într-un mod jignitor, deşi aceste cuvinte pot face acest lucru. Încercaţi să simţiţi dincolo de cuvinte, prin iubirea din ele.

DAŢI-MĂ JOS DE PE CRUCE, surorile şi fraţii mei ! Prietenii mei !

Aceasta este un simbol a ceea ce a fost, nu a ceea ce este.

Daţi-mă jos de pe cruce şi puneţi-mă în inimile voastre !

Întoarceţi spatele vostru întunericului şi morţii ! Întoarceţi-vă spre Lumină, Iubire şi Compasiune !

Căutaţi un nou simbol al Vieţii !  Căutaţi cercul care se completează pe el-însuşi şi care întotdeauna se reînnoieşte, cercul ce conţine totul şi care nu se sfârşeşte niciodată şi întotdeauna începe.

Daţi-vă pe voi înşivă jos de pe cruce ! ...„Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul !”...

Iosif din Arimateea şi Nicodim au mers la Pilat, pentru a primi permisiunea de a mă înmormânta. Acest lucru s-a acceptat.

Corpul meu a fost înmormântat într-un cavou cioplit din piatră, care aparţinea familiei lui Iosif.

În dimineaţa duminicii, MARIA MAGDALENA, MARTA, JOANNA şi REBECA s-au furişat pe lângă cavou cu ierburi speciale şi ulei, ca să ungă corpul meu. Spre groaza lor, ele au găsit piatra masivă dată la o parte iar camera mormântului era goală.

Maria a plecat de la intrare şi s-a dat într-un colţ al cavoului din cauza supărării, când o voce a chemat-o : „Maria !”

Ea s-a întors spre persoana despre care credea că era un necunoscut, pentru că eu nu arătam ca înainte.

Dar ea a recunoscut vocea mea, privirea mea şi zâmbetul meu. Şi ea a plâns de fericire şi a îngenunchiat.

„Ridică-te, Maria. Să nu plângi. Eu m-am înălţat aşa cum am spus că voi face. Şi aşa cum voi toţi veţi face.”

(Nota MarYan : Chiar şi în acest moment profund emoţionant, nu pot totuşi să nu observ co-relaţiile dintre afirmaţia lui Isus, de mai sus : „Şi voi vă veţi Înălţa, ca mine”, alături de o alta, a sa : „Atunci, voi veţi fi pregătiţi” – cu referire la Vremurile actuale pe care Isus deja le vedea, încă de pe atunci, şi pe care Fondatorii le declară a fi uimitoare şi unice „Transformări Planetare” ale Ascensiunii-Înălţării... în Conştiinţă.)

Ea stătea pe picioarele ei tremurătoare, voind să mă atingă...

„Tu nu trebuie să mă atingi. Eu nu m-am înălţat, încă.”

Corpul meu energetic era într-o stare de vibraţie înaltă şi de-ar fi fost atins, ar fi fost dăunător pentru ea.

„Du-te la apostolii mei şi spune-le că m-am înălţat. Spune-le că mă voi alătura lor, în curând.”

Lacrimi de fericire au curs pe obrazul ei şi preaiubita mea Maria a fugit să spună acest lucru celorlalţi.

Desigur, apostolii mei nu au crezut-o. Dar în curând, eu am apărut în faţa fiecărui apostol şi le-am spus că moartea nu este un sfârşit, ci o uşă : „Eu sunt Uşa, fraţii mei. Eu v-am arătat Calea. Acum voi trebuie să deveniţi Uşa, să le arătaţi celorlalţi, ca apoi ei, drept urmare să poată deveni Uşa !”

Şi eu spun fiecăruia dintre voi, acum :

„Voi sunteţi Uşa/Poarta. Deschideţi-vă larg !

Eu am venit în toţi acei ani, să vă ajut să vă aduceţi aminte de acest lucru.

Aduceţi-vă aminte acum !”

Şi aşa este ! Şi aşa trebuie să fie !

Lumi fără sfârşit !

VIAŢĂ ETERNĂ !